Atitudine nihilista

Sunt obosita. Asta e singura certitudine din viata mea din ultima vreme. Nu e nimic nou sa fiu in ceata, doar is o balanta tipica... cand sunt balantele in echilibru?! Ce ma intristeaza cel mai mult e ca nu stiu care e motivul primordial al oboselei...

Am obosit sa traiesc in lumi pararele alaturi de cei pe care ii iubesc. Parca e un dialog intre surzi si muti. Pe mine nu ma intereseaza ce au ei de zis pentru ca mi se pare inutil si derizoriu, pe ei nu ii intereseaza argumentele mele pentru sunt fermi convinsi de superioritatea lor. Poate ar trebui sa mai stau deoparte si sa ascult sau pur si simplu sa incetez sa-mi mai pese. Nesemtirea e buna!

Am obosit sa mai fac pe plac celor care au asteptari mari de la mine. Gresesc, sunt om!! Da, stiu, e o scuza pentru oameni slabi dar macar primesc un bonus pentru ca recunosc. Fac multe greseli, asta e... si va rog sa nu mai aveti nicio asteptare de la mine.

Am obosit sa ma lupt cu orgolii prostesti, ambitie, planuri ascunse. Mi se rupe... nu aveti decat sa fiti cat se poate de ironici, de ascunsi si de clevetitori... mi se rupe. Vreti sa aveti sufletul negru... go on! doar e al vostru, nu stiu de ce ar trebui sa imi pese mie de cromatica voastra interioara. La mine e verde. Anyone who cares?! Nobody... wow ce supriza!

Am obosit sa ma invart in cerc. Parca suntem la azilu de batrani si avem memoria in traista. Aceeasi discutie, purtata cu aceleasi cuvinte, cu aceleasi persoane, in acelasi context... poate un reportofon ar schimba situatia. Over and over again.

Am obosit sa ma plang ca nu suport facultatea asta si ca acea cariera pe care o voi avea va fi de rahat. It's time to accept it! Soarta ce sa-i faci... vrei bani, te vinzi... vrei satisfactie, mori de foame... (p.s. vorbeam de contabilitate :-J)