A incercat sa prinda vantul in maini si cand a deschis pumnul a gasit doar praf. A incercat sa zboare, i s-a spus ca nu poate, a incercat si a cazut; a vrut sa iubeasca, i s-a spus ca nu exista dragoste, a incercat si a suferit; a vrut sa castige, i s-a spus ca e imposibil, a incercat si a pierdut. Deasupra ei viata clocotea dar ea se afunda intr-o realitate a ei. Se simtea invinsa taragand dupa ea un cadavru. De ce nu ii putem uita pe cei care ne-au uitat de mult?
Ochii umflati de plans se inchid incet tragand cortina de pe scena timpului si trupu-i greu se rostogoleste intr-o clipa nesimtind realitatea. Amintiri spalate de lacrimi... Vocea se confeseaza subconstientului cu o viteza ametitoare, irealul amortind contingentul. Intrebare dupa intrebare ii sfasie mintea, sufletul si sentimentele. De ce au gustat buzele ei din cupa plina de pelin? De ce soarta s-a jucat cu zarurile atunci cand i-a hotarat viata? De ce ei si nu milioanelor de vieti din jurul ei?
Sta singura si doar intunericul o imbraca. El e singurul ce i-a ramas fidel, mereu aproape. O mangaie, o saruta si o linisteste. Bratele sale racoroase ii umplu golul din inima, ii seaca izvorul de lacrimi si ii ofera lumea intreaga intr-o singura imagine. Un tipat sfasietor strapunge linistea mormantala. Sa fie o alta fiinta langa sufletul Ei? NU… E ecoul unui strigat de disperare, un strigat scapat de o inima moarta…
Exista oare cuvinte ce au in esenta sinceritatea?! Poate exista, poate nu dar Ea nu le-a auzit niciodata… Te iubesc, te iubesc… si inca o data… te urasc…
Visele ei se destrama precum un ghem de lana, speranta moare precum un fluture caruia ii mangai delicat aripile, iubirea se stinge ca un foc acoperit de un clopot de sticla... Se spune ca in urma focului ramane cenusa care aminteste mereu de existenta lui... Se spune ca si in urma iubirii ramane o prietenie sincera. Dar, daca vantul sufla cu putere in cenusa si o imprastie... ce se va alege de prietenie?!... Se imprastie si ea si o data imprastiat si ultimul gram de prietenie ramane ura. Isi spune mereu ca Ea nu poate ura, nu poate avea sentimente negre fata de lumea din jurul ei. Dar noaptea exista mereu si nimic nu va schimba lucrul acesta, la fel cum ura e mereu prezenta in suflet, numai ca de multe ori poarta o alta masca.
Dupa ce anestezicul unei lumi banale in care munceste, invata, socializeaza, se distreaza isi pierde efectul se trezeste cu sufletul macinat de amintiri… de un timp la care numai constiinta ei se mai gandeste… la o vara in care inocenta ei si-a facut bagajele si a plecat. Cat de mult timp a trecut de cand a spus adio copilariei… si totusi e doar o clipa, o clipa blestemata.
Facand bilantul unui an isi aduce aminte cate lacrimi a aruncat in vant pentru cateva luni de fericire! Dar regreta?! Nu, nu regreta niciun gand, niciun sentiment, nicio fapta pentru ca atunci toata lumea era la picioarele ei. Dar… dar, de ce a ramas prada urii, indoielii, tristetii?! Sunt atatea intrebari fara raspuns si atatea raspunsuri fara intrebari…
Sta singura, ascunsa de ochii curiosi ai lumii, in locul in care, cu doar un an in urma, a atins pragul raiului si poarta iadului. A trecut atata timp dar totusi filmul asta prost regizat ruleaza iar si iar si iar… Totul incepe cu cuvinte diforme ce au definit un timp “Cum sa se termine ceva asa frumos?” … “Te iubesc! Si nimeni si nimic nu va mai fi intre noi!” … “Nu plec, raman aici cu tine.” … “Tin la tine mult… dar nu te mai iubesc… orice inceput are si un sfarsit” … “Stii… TE IUBESC! Si dincolo de sfarsit…” Ah loc blestemat! Ar vrea sa se deschida pamantul si sa-l inghita poate doar asa ar distruge si panza de amintiri. Insa ce folos ar avea. El e oricum prezent in fiecare fir de aer pe care il respira. Amintirea lui e in casa, in masina, la serviciu, pe drum, pana si fularul pe care il are la gat ii pastreaza mirosul. Ce rost are sa mai stearga pietrele reci, singurele spectatoare ale filmului sters.
Se ridica visatoare si ia calea unui drum prafuit si uitat de lume cand mirajul prinde contur si il vede chiar in fata ei, in carne si oase. Dar ce cauta el aici? Inima ar vrea sa fuga departe pentru a nu-i simti inima rece langa ea. Ochii ar vrea sa isi piarda lumina ca sa nu ii mai vada chipul drag. Buzele ar vrea sa se usuce pana se pierde orice urma de dorinta. Mainile ar vrea sa inlemneasca pentru a nu ii atinge mana lui calda. Ea, insa, cu inima, ochi, buze si maini, se bucura sincer de revederea lui.
Cuvintele nu au loc din cauza emotiei si doar ochii sticlosi fac legatura intre doua suflete care, odata, si-au impletit destinul. O inima aude ce cealalta tipa cu disperare. Buzele simt ceea ce timpul nu a reusit sa stearga. Mainile se imbraca una pe cealalta, jucandu-se asa cum o faceau odata. Dar realitatea da buzana nepoftita si cuvintele, ce s-au lasat asteptate, suna metalic si amar: “Ce faci?” … un “bine” stins se aude parca din fundul pamantului. De data aceasta este o batalie castigata de aparentele ce trebuiau pastrate : El nu o mai iubeste, Ea il uraste.
Soarele si Luna ii tes mai departe povestea amagindu-i sufletul cu speranta, stergandu-i lacrimile cu zambete fortate, ordonandu-i gandurile cu cuvinte fara continut. Ii strecurau incet, incet uitarea in inima cand toata munca lor a fost stearsa intr-o clipa.
Doua calendare sunt date jos de pe perete cand sentimentele vechi ale fetei fac loc altora mai vechi. Dragostea e tot acolo iar El si Ea ajung unul in bratele celuilalt. Poate Ea sa isi doreasca ceva mai mult decat sa stie ca inimile lor ranite au grija una de cealalta. Din valtoarea cuvintelor doar doua prind glas in constiinta Ei “Te iubesc! Te iubesc… te iubesc… te iub…” dar nici unul nu are destula putere sa stapunga intunericul din camera. Se privesc, multe si-ar spune si nu stiu de unde sa inceapa caci pe rand isi astupa gura cand cu trupul se iubesc, unul in bratele celuilalt, tremurand, simtind emotia. Dar fericirea pura o intalnesti doar la oamenii beti asa ca, o data spulberata vraja, dragostea este din nou uitata si realitatea o izbeste crud in fata. Jumatate din inima lui era plecata spre o alta inima de fata.
Hotararile bune au un singur defect… sunt luate prea tarziu! Realitatea si adevarul au patruns-o mult prea tarziu. Ar putea lupta si ar putea alunga vaicarelile inutile pentru a putea face ceva concret. De ce oare a pierdut atata timp plangandu-si de mila fara sa faca nimic?
Se ridica de jos si fuge plina de speranta pentru a incerca sa repare tot ce a stricat si pentru a-si vindeca suferinta. Prea tarziu insa… Aparentele TREBUIE pastrate. Realizeaza ca singura nu va putea niciodata sa isi descurce iubirea din firele incurcate ale vietii si acum sta iar si asteapta gustand putin cate putin din fericirea amagitoare pe care i-o ofera El.
E ca un virus ce a patruns in sufletul ei, un spin al unui trandifir frumos dar otravitor. Ar vrea sa moara si sa nu o mai chinuie, sa pleace, sa nu-l mai stie, sa nu-l mai vada, sa nu-l mai auda. Dar cum sa plece, de ce sa plece... Sa ramana si ii otraveasca sufletul caci murind isi aduce aminte ca traieste, murind isi aduce aminte ca avea o viata.... „ Cum sa se termine ceva asa frumos?” ... O otraveste cu blandetea lui, o raneste cu « prietenia» pe care insista sa i-o poarte.
In asteptarea unui alt suflet care sa ii amageasca iubirea sta si gusta cate o picatura din amintirile fericite ce i-au adus numai tristete… Sta si asteapta ceva nou desi stie ca vechiul e acolo, pus deoparte pentru ea, numai ca nu stie cum sa ajunga din nou la el. Mereu a stiut ca fericirea o asteapta dar niciodata nu a stiut unde e…
Sperantele se destrama mereu... nici un paradis nu e frumos ca acela pe care si-l zugraveste omul in sufletul sau...Raiul unuia poate fi Iadul altuia asa cum fericirea Lui poate fi tristetea Ei deoarece fericirea e cladita de inchipuirea fiecaruia si fiecare si-o potriveste ca o haina. Poate ca Ea era un croitor nepriceput...
------------------------------------------------------------------------------------------
Doar fictiune dezordonata... nu incercati sa gasiti o logica :)
